Povestea vinului meu preferat începe într-o vie din satul meu

…Frunzele uscate și rămase din toamnă sunt duse de colo-colo de vânt de parcă și-ar căuta stăpânul. Mâinile alea mari, butucănoase, muncite și arse de ani de muncă în soare, nu au mai venit. Vița de vie este plină de fire lungi încâlcite, aplecate până la pământ de parcă ar plânge lipsa grijii și a iubirii pe care au simțit-o de când erau încă niște butași.

Pe un deal din satul copilăriei, mai există și astăzi via tatei.  O vie crescută de el de la zero, plantată din butași și îngrijită an de an cu migală și atenție.

În alți ani, pe vremea asta, aceleași mâini mângâiau, deja, cu grijă, coardele din vie, le curățau de surplusuri apoi le legau cu cordeluțe făcute în timpul iernii din materiale moi și plăcute la atingere.  

În fiecare an, primăvara devreme, pe un deal unde vântul suflă mereu cu forță mai mare, tata pregătea via pentru ca vinul să iasă și mai bun decât anul anterior  (și credeți-mă, vinul lui a fost mereu minunat și nu avea nevoie de perfecționare).

Pentru ca vinul să iasă de cea mai înaltă calitate, culesul trebuia făcut la momentul perfect ales de tata și nu trebuia să dureze prea mult pentru că strugurii trebuiau zdrobiți și puși toți o dată la fermentat. 

Culesul strugurilor era pentru noi, cei stabiliți la oraș, o muncă nu foarte ușoară. Spatele ne durea de la cât ne aplecam să strângem orice bob de strugure căzut (și cădeau destule, așa era soiul),  picioarele erau grele de la pământul care se lipea de încălțăminte. Cu toate astea, toamna, când tata ne dădea semnalul, urcam în mașină și făceam cei 500 km cu bucuria și nerăbdarea de a petrece timp în familie, dar și de a contribui la ceea ce am numit mereu: „vinul preferat al familiei noastre„.

Când ajungeam acasă cu mâinile lipicioase de la strugurii dulci și aromați, bărbații treceau imediat la „zdrobitul strugurilor„ în timp ce fetele familiei pregăteau masa. Ne așezam la masa de seară în familie, cu un pahar de vin din anul anterior,  împliniți și siguri că va fi încă un an cu vin excepțional.

După cules ne întorceam la casele noastre și îl lăsam pe tata să continue procesul creării celui mai bun vin. 

Doar tata știa când e momentul potrivit ca vinul să fie scos de pe drojdie și pus în butoaie de lemn, butoaie dezinfectate și pregătite cu migală din timp. Doar el știa când e vremea de tras la teasc și cât trebuia să stea vinul la fiert. Și asta fără să îl guste vreodată.

Ingredientul secret al unui vin bun.

       –   Și chiar ești sigur-sigur că vinul tău nu are apă deloc? Mai întrebau uneori cumpărătorii de vin delicios de-al tatei.

        –  Doar dacă să fi căzut vreo picătură de sudoare/osteneală când munceam la el, răspundea tata cu mândrie.

Tata nu făcea vinul pentru vânzare. Vindea surplusul doar în anii foarte plini de roadă și când ieșea o cantitate mai mare decât prevăzuse. 

Tata făcea vinul pentru noi, copiii lui, pentru întâlnirile noastre uzuale cu prietenii, sau pentru evenimentele mai oficiale din viețile noastre. Era mândru când vinul lui era apreciat de cumpărători, dar cel mai bucuros era când ne vedea pe noi că îl apreciem și că nu am accepta niciun alt vin la mesele de sărbătoare din familie. Atunci când vinul lui a stat pe masa mare de la nunțile noastre, ale celor 3 copii, sau pe mesele de la botezurile celor 6 nepoate ale lui, a simțit că toată munca lui de ani de zile a prins sens.  

Vinul făcut de tata era cel mai bun nu pentru că avea vreo rețetă secretă și nici pentru că ar fi folosit vreo categorie deosebită de struguri. Vinul făcut de tata A FOST cel mai bun pentru că a pus mult suflet, a pus dragoste infinită încă din primele zile ale viței de vie (a făcut gropile și a pus butașii cu mâinile lui).

Cele mai frumoase momente au fost și sunt cele în care ne întâlnim toți, familia lărgită. Dacă ar fi să dau timpul înapoi și să mai retrăiesc vreunul dintre momentele frumoase ale vieții,  aș alege să mai beau o dată un pahar de vin făcut de tata, la Masa de Paști cu el în capul mesei,  în timp ce ne privește și pur și simplu se bucură de noi.

Dar nu se mai poate.

….Pe un deal frunzele de vie rămase de astă toamnă aleargă de colo-colo….