Citisem cartea „Pacienta tacută” in 2020. Îmi aminteam emoția, nerăbdarea, scenariile făcute în minte pe parcursul lecturii.
Îmi aminteam de Theo, terapeutul lui Alice și cel care părea să îi vrea binele, să o scoată din întuneric.
Îmi aminteam speranța pe care o nutrisem în privința nevinovăției ei, dar și șocul resimțit când adevărul a ieșit la iveală.
Dar nu imi aminteam deloc celelalte detalii sau alte personaje. Doar emoțiile puternice.
Nu mi le-am amintit nici când am fost la clubul de carte din comunitate, dni aprilie. (și s-a discutat intens, cu pasiune, cu emoție).
Am hotărât să o recitesc după club. Abia pe la jumătatea cartii mi-am amintit tot. Și din acel moment, paradoxal, a scăzut și intensitatea emoțiilor.
Cu toate astea, mi s-a părut interesant concepută.
Este o carte despre traumele din copilărie și efectele lor asupra adultului din fiecare. Este o poveste despre luptele interioare pe care le duc personajele si impactul asupra celor din jur.
Chiar daca a doua oara nu am mai simtit-o la fel de intens, recunosc ca mi s-a parut fascinant modul in care autorul a impletit povestea si cum a reusit sa ma duca in eroare printr-un simplu truc, cel de a nu vorbi nicio clipa cand si ce se intampla (a doua oara vezi si legaturile pe care nu le-am intuit deloc prima data).
I-am dat 3 din 5 stele.
________________________________________________________________________________________________________________
„Povestea îşi găseşte singură raţiunile. Străbunica spune că orice poveste devine automat un fel de sistem care controlează toată lumea implicată.”
„ Uneori e nevoie de curaj, ştii, şi de mult timp, ca să fii sincer.„
„ Dacă un om nu-ţi răspunde când îi vorbeşti şi niciodată nu deschide vorba, curând uiţi că există.”