«Cel care revine dintr-o călătorie nu va mai fi niciodată la fel ca atunci când a plecat» (Proverb chinezesc)
….Mă plimb pe străzile Versaille-ului. Afară plouă, eu țin într-o mână o umbrelă mare împrumutată de la hotel. În spate port un rucsac în care am îndesat laptop, căști, încărcător, caiet…
M-am îmbrăcat destul de gros pentru că e frig, nu sunt un simbol al eleganței, însă acum mă simt…o Marie-Antoinette… Îmi îndrept spatele, ridic capul mai sus așa cum o făceau și « Doamnele de cândva » și mă îndrept către Castelul Versailles. Afară plouă, Palatul Versailles, strălucește însă ca un soare, într-o zi ploioasă ( oare de aia își spunea Ludovic al XIV-lea « Regele Soare » ? Pentru că « trăia într-un soare » ?)
Sunt mulți, foarte mulți care așteaptă la rând. Afară e frig, eu țin umbrela strâns să nu mi-o ia vântul. Însă, castelul îmi ia privirile și mă face să uit de disconfortul pe care îl am de la picăturile de ploaie care mă stropesc. Inspir, expir…intru în castel și mă simt de parcă mașina timpului m-a aruncat cu multe secole în urmă, pe vremea regelui și a reginei.
Mângâi draperiile groase de damasc, înflorate și pline de istorie. Mă uit pe geamul de la care se uita și Regina. Admir grădinile Versaille-ului ordonate simetric și geometric absolut perfect.
Ecoul face ca vorbele și râsul oamenilor să răsune în diverse colțuri, iar eu am sentimentul că în curând va apărea și Cenușăreasa cu prințul, iar balul va începe.
Întru în Sala Oglinzilor cu grijă și teamă că oglinzile prin puterea lor de a reflecta mereu realitatea, îmi vor “sparge” basmul și îmi vor risipi în cioburi mici sentimentul că fac parte din acel “ceva”….
….La hotel, în mica lor sală de luat o gustare ( nu au restaurant), beau încet din ceaiul verde cu iasomie, mușc din croissante-ul plin de unt și mă întreb dacă și cu secole în urmă se consuma ceaiul verde aici în Versailles….
Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți. (Jean-Paul)