Primul Craciun, primul Revelion, Primul Paste din viata ei, Amelia l-a petrecut in ghips. In timp am invatat sa traim cu el. Am invatat totul in felul nostru, asa cum nu scrie nici intr-o carte: sa facem altfel decat altii baie, sa incepem diversificarea ca pe o aventura dat fiind faptul ca nu avea chiar pozitia necesara la mancat, sa ne obisnuim cu gandul ca pentru ea dormitul era doar pe spate cu muuulte bubite in timpul verii, sa invatam sa iesim la plimbare si sa facem fata tuturor privirilor curioase, sa strangem din dinti cand am auzit ca alti copii de varsta ei stau in fundulet, sa plangem cand altii faceau primul pas, iar ea inca era in ghips….

Asa au trecut 1 an si 4 luni. 16 luni in care am suportat toti impreuna alte 2 operatii, o extensie la greutati, zeci de anestezii si multe, multe lacrimi. Nu mai plangeam cand aflam de o noua anestezie, de o noua operatie.. Imi plangea doar sufletul

In fiecare luna muream incet, cand la usa salii de operatii o dadeam din bratele mele si o priveam cum pleaca plangand, privind cu disperare spre mine fara sa inteleaga de ce nu o salvez.

Traiam mereu cu speranta ca in curand va scapa, ca in curand se va intampla momentul magic… Dar treceau lunile, in fiecare luna ne internam in spital, in fiecare luna mergea la sala de operatie pentru schimbatul ghipsului sub anestezie. In fiecare luna speram ca e ultima data..

Si a fost ! A fost o data ultima data! A fost o zi in care i s-a scos ghipsul si am venit acasa in pantaloni adevarati. A fost o zi in care am plans din nou: de data asta de fericire!

Urma o alta lupta grea pentru recuperarea a ceea ce a pierdut in cei doi ani de zile, dar simteam deja aroma Fericirii. Era in Vinerea Mare a Pastelui din 2006.

.