Usor bronzata, cu parul prins sus sa nu ii fie cald, cu ochii licarind de fericire. Asa m-a intalnit Amelia sambata cand am fost sa o luam de la strabunicii ei.

Plecase cu bunica acolo, au stat o saptamana. O saptamana care pentru noi a parut o vesnicie, dar pentru ea o secunda. A fost fericita, ea care nu e o persoana activa, acolo nu a stat locului.
De dimineata pana seara tarziu, a avut treaba, a cules prune, a mancat rosii, castravetii si ardei direct din gradina, s-a stropit cu apa, a vorbit cu animalele si pasarile, a cantat si s-a jucat ca niciodata.

O sterg un pic si o mananc

Ma uitam la ea si ma vedeam pe mine, cand eram mica. Numai ca eu nu am stiut ca acele momente insemnau fericirea. Nu stiam ca a umbla cu burtica goala prin curte, cu nazul bronzat si mainile murdare de sucul de la fructele culese direct din pom, e o fericire.

Nu stiam ca sa poti sa mananci o ciorba din legume netratate si carne de casa, e ceva ce o sa gasesc foarte greu in viitor.

Nu stiam ca o sa ajung sa visez! sa respir aer curat si sa stau sub pomii care tin umbra.

Ma uitam la Amelia cu cata verva alerga prin curte si matura pe-acolo, mirosea florile, mirosea aerul curat de acolo si eram fericita pentru fericirea ei. Niste lucruri banale, s-au transformat intr-o oaza de fericire imensa.

Iar eu ma plimbam prin gradina de parca vroiam sa suprind toata frumusetea, linistea si tot soarele de acolo. As fi vrut atat de mult sa le iau cu mine la Bucuresti

Busuioc