Anul trecut in Vinerea Mare inainte Pastelui, vroiam sa strig in gura mare de fericire, vroiam sa impartasesc cu o lume intreaga bucuria si minunea ce se savarsise: Amelia trecuse peste un obstacol greu si lung, si in Vinerea Mare am facut primul pas spre adevarata Fericire. Pentru ca nu e fericire mai mare decat sa iti vezi copilul sanatos si cu ochii radiind de bucurie.
In ziua externarii, pediatra care ii tinea locului doctoritei neonatolog de la nasterea Ameliei, m-a chemat si mi-a spus” Fetitei dvs ii pocneste un os la sold”. Nu am ascultat atenta ce mi-a spus pentru ca mi-au dat lacrimele. Gandul ca, puiul meu de cateva zile are o problema ma innebunea si nu eram in stare sa gandesc limpede.
La 5 zile de la nasterea Ameliei, eram deja la control la un chirurg pediatru renumit. Ne-a confirmat « pocnetul oaselor » dar era prea devreme sa spuna un diagnostic sigur. Nu stiu de ce nu ne-a recomandat ecografia, dar ne-a spus ca ptr radiografie e inca devreme. Pana la 2 luni jumatate a purtat doi pampersi. In aceasta perioada incercam sa fiu optimista.
Intre timp aflasem ca problema Ameliei se numeste « displazie de sold » si ca exista un procent foarte mic de cazuri unde situatia poate fi mai grava si rezolvarea mai dificila. Eram sigura ca Amelia va intra in majoritatea cu o problema simpla, care se va rezolva usor.
La 2 luni si jumatate am facut radiografia. Ni s-a spus ca problema pare a fi « un pic » mai serioasa, si ne-a trimis la un ortoped.
Intr-o zi de luni, pe 20 decembrie 2004, am mers la doctorul Neagoe Petre la control( Ii spun numele, pentru ca urmatorii doi ani ai Ameliei au fost legati de acest OM).
Chiar si acuma dupa aproape 3 ani de zile, simt acel fior si acel tremurat, acel soc, la retrairea momentului cand ni s-a spus « maine o operam ». Nu mai auzeam nimic…. Incerca sa ne explice ca e o operatie simpla, ca se va taia doar un tendon, incerca sa ne deseneze in detaliu ce avea de facut. Eu plangeam… plangeam in hohote. Nu concepeam ca ghemotocul mic din mainile mele sa treaca prin asa ceva. Nu concepeam, nu conta ca operatia era mica, era o taietura, era o operatie.
Am plans in continuu in noaptea aceea, am plans in continuu a doua zi… Din sala de operatii a iesit in ghips. Era ca o pereche de pantaloni cu doua gauri… Plangeam in continuu… Noaptea pentru mine a fost plina de ganduri, plina de sperante ca totul se va termina cat se poate de repede. Ma intrebam mereu cat de greu ii va fi Ameliei in acest ”echipament ”
A doua zi dimineata, am primit raspunsul. Imediat dupa ce s-a trezit, Amelia mi-a zambit foarte frumos. Un zambet larg si plin de bucurie. Atunci am inteles cum vom trece peste toate, atunci am inteles ca puterea si rabdarea vor veni dintr-un izvor nesecat care era Zambetul si Bucuria emanata in continuu de ochisorii ei. Atunci am inteles ca am nascut o Luptatoare.